Planeta insulară
ISBN:978-606-93426-9-5
Colecţii: Roman, Roman parabolic
Număr pagini:122
Alegoria ca modalitate de realizare
a unei autobiografii poetice
Romanul Planeta insulară a lui Mircea Pavel Morariu este o scriere încântătoare, care – sub forma unui joc versificat, asemenea jocurilor copiilor – vorbește cu umor și realism, cu sarcasm și, uneori, pe ton ghiduș, de realitatea crudă a unui destin împlinit. Este o amplă confesiune de suflet a specialistului transplantat în altă țară, grefat pe o societate mai evoluată, însă mai rece, mai indiferentă, care trăiește drama adaptării la un nou univers, lovindu‑se de amare deziluzii.
Romanul este structurat din două părți: I. Sub sceptrul secerei și al ciocanului și II. Sub sceptrul democrației. Prima parte, mai redusă ca întindere, conține două capitole (Soarta și Reanimatul), corespunzând expozițiunii și intrigii narațiunii, iar cea secundă se articulează din cincisprezece capitole (Recunoașterea, Pactul cu moartea, Străinii din mine și din afară, Identificarea cu un anumit personaj, Insula albă, Insula politicienilor, Insula religiilor, Insula lui Eros, Insula băncilor și finanțelor, Insula manipulanților, Insula dorințelor, Insula bandiților, Insula egoiștilor, Insula birocraților, Insula dăruirii și a binefacerii depline), care prezintă celelalte momente ale subiectului.
Protagonistul romanului este un bărbat de vârstă matură, botezat Mir. Probabil numele, o creație a autorului (ce are Mircea primul pronume), trebuie asociat cu verbul a se mira, cu substantivul mirare, întrucât în permanență eroul este surprins în postura de „elev“, de „simplu student“, ce descoperă universul special constituit din insulele magice ce alcătuiesc planeta.
Un rol esențial în nararea aventurilor prin care trece Mir îl are Zâna Sorții, care își asumă rolul de povestitor, pe lângă acela de sfătuitor și înger protector al lui: „Eu,Zeița Sorții, care pe acest individ, Mir, după cum am promis, tot timpul l‑am însoțit, am rămas perplexă când am descoperit că deodată i s‑a năzărit viața în continuare să o scrie celor care au chef de citit și aventura vieții lui s‑o urmărească într‑o descriere spectaculoasă.
Astfel, la început scrie, într‑o manieră tristă, viața dusă pe planeta comunistă, unde s‑a născut și prima parte a vieții și‑a petrecut“.
Destinul lui Mir a fost fixat la naștere de cele trei Zâne (parcele mitologice), dar și de către mama sa, care are un rol definitoriu în modelarea lui: „Când mama pe mine m‑a creat, de la început a fost decretat ce rol pe tribună voi juca, cu ce arme mă voi înarma şi cu ce sarcini societatea mă va obliga; cică în halat alb de medic voi fi îmbrăcat, cu profesionale cunoștințe înarmat, voi duce până la sfârşit toate sarcinile ce mi se dau, devotat: eu, rapid, acordul meu l‑am dat“.
Predestinat pentru cariera medicală, Mir, om de știință, dar și individ în permanentă căutare de sine, este, după cum se mărturisește, un creștin ce are parte de clipele sale de îndoială, pentru care Dumnezeu este viu, prezent în viața tuturor; el crede însă și în reincarnare, ca șansa de rectificare a greșelilor din timpul existenței. Astfel, Planeta insulară este un elogiu al vieții, un imn închinat tuturor celor care, prin profesionismul lor, reușesc să smulgă, chiar și pentru o vreme doar, din ghearele morții și ale durerii oameni tineri, oameni în putere.
Autorul ne propune, în roman, o sensibilă și originală definiție a omului: „Trăim undeva la genunchiul universului, la miliarde de ani lumină de centrul de control şi conducere și cerem întruna să se arate Dumnezeu, să‑l pipăim şi aşa să ne convingem că trăieşte şi că el cu adevărat cu noi convieţuieşte. Dar el zace‑n noi: ştim că aicea şi‑a lăsat scânteia şi ne înregistrează îngăduitor şi zâmbitor dorinţa de credinţă, dar nu vrea să se arate în fiinţă, pentru că el este în toate şi nu are graniţe de limită, fapt ce noi nu ne‑o închipuim cu putinţă“. În plus, noi „Programat suntem proiectaţi unii pe o planetă, obligaţi să ne alegem un rol, şi cu toată puterea să‑l jucăm pe tribuna vieţii cu spor, punând la bătaie tot ce zace în noi: energie, putinţe, talente și cunoștințe“.
Povestea protagonistului romanului este una simplă: Mir, ca doctor într‑o țară comunistă, oripilat de ceea ce‑i este dat să trăiască, visează să ajungă în lumea democrată. Șansa îi surâde prin intermediul unui pacient a cărui viață o salvează și care, ofițer la Securitate fiind, îi facilitează acestuia ieșirea din țară împreună cu familia. Astfel, autorul ne prezintă două lumi total diferite, sau, mai exact, în expresia sa, două „planete“. Mir s‑a născut și a trăit într‑o lume întunecată: „Pe planeta comunistă pe care se trăia, totul se raţionaliza, pentru că o aşa‑zisă datorie străină a se dizolva, rezolva; rânduri nesfârşite de oameni flămânzi la cozi aşteptau, trăind cu speranţa că regimul comunist ceva alimente la dispoziţie le puneau şi pe copiii lor de foamete îi salvau.
Aceşti flămânzi, dacă pliscul deschideau, urgent în închisoare se trezeau, unde li se dădea alimente după aʼ conducerii rețete, alimente ce urgent te terminau şi «în lumea drepţilor te aşezau».
Noua generaţie de «academicieni» încerca pe noi să ne convingă cu urzici şi iarbă să ne hrănim, pentru ca un trup sănătos să ne făurim; lor şi conducătorilor să le dăm posibilitatea să‑şi facă masa plină de bucate, chipurile nesănătoase, variate și îndestulate.“ Acest sistem social era unul punitiv, bazat pe teroarea psihică: „Cei care împotrivă erau strict supravegheați se aflau şi, la cea mai mică greșeală, suspiciune, întemniţaţi, cu lanţuri grele ferecaţi, de zbirii conducerii judecaţi şi deseori lichidaţi“.
Destinul familiei lui Mir este hotărât de cei doi copii: „Copiii noştri visau pe planeta vecină să se mute, libertatea deplină să o guste, să mănânce pe săturate, cu noi idei, principii și posibilități să se desfete“. „Singurul lucru ce‑mi doresc – recunoaște eroul – este cu familia să călătoresc spre o planetă apropiată care ar fi fermecată!“ Acesta este motivul pentru care vor ajunge pe „planeta insulară“, adică în Occident, unde întreaga societate este formată din microuniversuri, „insule“, specializate, în care noii veniți încearcă să‑și găsească locul.
Mir, ca și soția sa, are o profesie nobilă, astfel că se consideră „în lanţuri de mândrie profesională ferecat. (…) Mă simţeam egalul lui Dumnezeu că eu, ca şi el, viaţa celor din jur o asiguram şi încrederea în mine ca pe o platformă de zeitate o fortificam“.
La început, ajunși în noua lume, ei trăiesc extazul: „Pe noile plaiuri pe care am aterizat, totul ce în jur, în natură te înconjura, era curat, de o mână artistică colorat, praful de pe pomi de‑un vrăjitor aspirat, frunzele copacilor erau de un verde neasemuit și‑ţi dădea impresia că totul ar fi măsluit: o pictură uriaşă în ulei, minunat colorată, cu minuţiozitate retuşată, care depăşea realitatea și întruchipa chiar arta“.
Urmează deziluziile ce le macină sufletul, pe Mir conducându‑l chiar într‑o depresie ce‑i schimonosește sufletul și conduce la alterarea relațiilor cu cei din jur. „Tare mândri mai eram de cunoștințele şi experienţa în medicină ce o posedam! Dar, când să ne încadrăm ca medici să lucrăm, ni s‑a spus fără rușine că nu avem încă cunoştinţe destul de bune; ca pe niște novici ne‑au tratat și cu un salar de nimic ne‑au angajat.
În faţa unui juriu de pe planeta insulară, care, chipurile, corect mă examina, am fost degradat și descalificat, ca simplu soldat de juriu nerușinat.
La începutul conviețuirii pe planeta democrației, datorită acestei obligativități, revolta urla în mine, crea imagini de coşmar și acte de răzbunare care cereau jertfe umane“.
Faptul că Mir are un as în mânecă, anume un pact cu moartea, îl ajută să le demonstreze celor din lumea nouă – care îl trimit să studieze pe numeroasele „insule“ ale planetei – că este un medic bine pregătit profesional, câștigând astfel locul social ce i se cuvenea și de care avusese parte acasă, înainte de emigrare. Totuși, succesul profesional are mereu un preț greu de îndurat: „Eu sufăr, pe altarul Suferinţei, din cauza credinţei că, din Pactul cu Moartea semnat, mult bine oamenilor am dat. Pentru fiecare glorie, încă un timp de suferinţă, ce în memorie urme adânci lasă şi clipe de chin şi jale în suflet apasă. Aşa de greu se plătea fapta asta prin care eu pe unii de moarte temporar i‑am scăpat şi câteva clipe de bucurie le‑am dat!“.
Recurgând la alegorie, la simboluri și metafore bine alese, Mircea Pavel Morariu țese o poveste bine articulată, narând călătoria prin viață a unui spirit neliniștit, doctorul Mir. Autobiografia în versuri a lui Mircea Pavel Morariu, o fabulă modernă, captivează și ține cititorul cu sufletul la gură. Critic extrem de lucid al lumii în care trăim, autorul face o radiografie dură a societății actuale. Așa cum și‑a mărturisit deschis dragostea nețărmurită pentru țara natală, deși murdară, populată de oameni înfometați și înfrigurați, terorizați de teamă, scriitorul, la fel de pătimaș și sarcastic, surprinde realitatea dură din țara occidentală în care a emigrat. Astfel, ne este prezentată o țară în care oamenii simpli sunt trași pe sfoară de brokerii de la bursă, de companiile de medicamente și societățile de asigurări de sănătate etc. Lipsa de moralitate este comună societății pe care a părăsit‑o și celei în care a ajuns plin de speranțe. Însă pe „planeta insulară“ Mir descoperă că „manipularea convingerii politice este esențială pentru preluarea și deținerea puterii totale“, iar indivizii umani, indiferent de pătura socială din care fac parte, sunt simpli pioni pe o imensă tablă de șah, unde sforile sunt manipulate de o mână de „aleși“: „Sclavagismul modern înseamnă a te împrumuta de la banca ta cu bani mulți, astfel ca un boier să trăiești și să știi pentru ce muncești. Din păcate, memoria te‑a lăsat și ai uitat că banii înapoi trebuie restituiți cu mari dobânzi, care în contracte au fost înregistrate și semnate. Indivizii, astfel, în sclavi au fost transformați, pentru că pe viață au rămas îndatorați și erau obligați pe brânci să muncească, cel puțin dobânda s‑o plătească și astfel mai departe în valea vieții să conviețuiască“.
Autorul, prin recursul la parabolă, aduce în pagină trăiri autentice, profunde, extrem de bine nuanțe, sentimente redate în stare nudă, fără ipocrizie, fără a încerca măcar clipă să simuleze pudoarea. Pentru cititor este evident că Mir este alter‑ego‑ul scriitorului, iar această descoperire nu scade cu nimic valoarea romanului. Dimpotrivă, Planeta insulară, romanul doctorului trăitor azi în Germania, prin autoreferențialitate, stârnește și mai mult interes.
Voichița Pălăcean‑Vereș