Împovărătoarea tristețe a iernii

Lecturând cel mai recent volum de versuri al lui Ioan Hentea, am avut o stranie, paradoxală senzație de dulce‑amar: pe de o parte, m‑a copleșit bucuria Domniei Sale de trăi și de a scrie; pe de altă parte, am rămas cu apă­­să­­torul sentiment al ne­pu­tinței în fața destinului im­­pla­cabil și în fața disperării nemăr­tu­risite că timpul, fără o vorbă, s‑a transformat într‑un inamic de te­mut. După un ră­­gaz de meditație, senzațiile acestea s‑au con­topit într‑una nouă, din care s‑a născut impresia că Pelerinajul în amintiri al poetului este o succintă trecere în revistă a unei vieți frumoase, trăite deplin, cu bune și cu rele, așa cum a vrut Cel de Sus.

Cartea domnului Hentea a fost scrisă cu inima; și tot cu inima trebuie citită înainte de‑a fi citi cu mintea, fiindcă, în opi­nia mea, important este nu neapărat ceea ce are el de spus, ci fe­lul în care o face. Fugit irreparabile tempus – spuneau strămoșii noștri latini, în încercarea de a transmite ideea că nu ne putem sus­trage curgerii nisipului din clepsidră. Ajuns la vârsta bilan­țu­rilor, poetul nu își deplânge anii cei mulți; din perspectiva ex­pe­rienței acumulate, se consideră bogat (nu în bani!), fericit, îm­plinit. Totuși, nu‑și poate reprima nostalgia, melancolia, iar une­ori amărăciunea că totul se va sfârși într‑o zi nu foarte îndepărtată.

Volumul Pelerinajul în amintiri al lui Ioan Hentea este struc­turat în cinci cicluri. Din punct de vedere compozițional, vo­lumul merge pe trei paliere. Pe primul palier, găsim calen­darul: cel conținând cele patru anotimpuri (divi­zate și acestea pe luni), calendarul sărbătorilor religioase și calendarul sentimental, în care poetul consemnează date semnificative din istoria perso­nală ori națională. Pe al doilea palier, mai intim, întâlnim eroul liric surprins în re­la­ția sa cu Poezia; prin aceasta, eul liric se de­fi­nește și se re‑de­finește, realizându‑și autoportretul în afara tim­pului. Pe al treilea palier, ni se prezintă autorul în ipostaza de filo­sof; el își împărtășește paginii albe (și, implicit, cititorului), cele mai tainice gânduri, fie ele „năstrușnice” (uneori se joa­că, se copilărește și privește universul cu ochi proaspeți, de băiețel naiv), fie ele extrem de grave. Seniorul intelec­tual își pune între­bări, dezbate cu sine teme perene ale filo­so­fiei: care este rostul omului în lume?; ce este viața, de fapt?; există ceva după moarte, ori ea constituie finalul ab­so­lut? Indiferent dacă poemul poartă titlul Totul e trecător, Lumea de apoi, Cugetări, sau Gânduri fugare, Simple cugetări, Ioan Hentea tratează lucrurile cu seriozitate, iar sentimentele învăluie pe de‑a‑ntregul versul.

Cele trei paliere pe care se organizează volumul Pelerinaj în amintiri se găsesc în perfect echilibru; de altfel, Ioan Hentea este născut sub zodia balanței, iar aceasta l‑a ajutat să se păs­treze departe de excese, străin de impulsuri exagerate sau ex­treme. Iată cum prezintă Domnia Sa lumea ca echilibru în toate: „De privim atenți în natură,/ Vedem că totul e creat cu mă­sură,/ Ceea ce dă armonie în toate,/ Iar omul, la fel, tot ce vrea poate.// Echilibrul și măsura/ Te feresc de‑ncurcătură./ Ori­ce‑ai zice, orice‑ai face,/ De le respecți, trăiești în pace.” (To­tul cu măsură). Cumpătarea este cuvântul de ordine, de aceea emoția este dozată cu măsură, poetul păstrând pentru sine și plânsul sfâșietor, și extazul mistic, dar și entuziasmul molipsitor. Intenția sa este de a transmite o stare, o emoție, un gând, nu de a declanșa reacții în lanț. Ioan Hentea comunică și se comunică în poezie așa cum o face și dincolo de vers: cu grație și un ușor zâmbet pe chip, chiar și atunci când durerea sapă dedesubt.

Vârsta subiectivă a eului liric este uneori afectată de vârsta înscrisă în actele de stare civilă, ceea ce‑i creează o stare de disconfort generator de meditații filosofice: „Că bătrânețea e o grea povară,/ E‑un adevăr de nimeni contestat,/ Căci ea e a vieții seară,/ Fiind un parcurs ce nu poate fi‑amânat.// Și to­tuși, Pri­mă­vara‑i așteptată,/ Căci ne aduce uneori și bucurii,/ Chiar dacă nu e ca și‑altădată,/ Ne place să ne mai simțim co­pii.// O, tu Pri­măvară bă­trânească,/ De ce nu vii cu soarele de altă­dată?/ Ci vii cu‑aspect de iarnă nemiloasă/ În care viața parcă e mai plată.” (Primăvară bătrânească)

Calendarul, primul palier de organizare a poemelor din Pelerinaj în amintiri, se articulează din lumini și umbre, din bu­­curii și tristeți. Primăvara este resimțită ca sursă de opti­mism: „După zile cam poznașe,/ S‑a ițit și soarele,/ Cu raze cam buclucașe,/ Alungând ninsorile.//(...) Și,‑uite‑așa, chiar și pe mine/ Mă făcu să mă simt bine,/ Căci april, când e frumos,/ Te‑n­toarce sigur pe dos!...” (Mijloc de aprilie), fiindcă învierii na­turii crește tonusul și pofta de viață: „Stând în grădină, am cam luat‑o razna,/ Îmbătat de peisaj, de pomi și de mireasma/ Acelor flori dumnezeiești și‑a ierbii verde/ Și care doar în vise se mai vede.” (Grădina).

Nostalgia prilejuită de trecerea ireversibilă a timpului îl obligă să tot întoarcă paginile derulate deja: „Aș vrea să dau timpul înapoi,/ Să simt frumusețea tinereții din nou,/ Să ilustrez într‑un tablou/ Cum ne‑am cunoscut amândoi.// Să fim ca și‑atunci – noi amândoi/ Sub un frumos dans de lună plină,/ Trăind adevărate mistere/ La care martor să fie cerul cu stele.” (Amintiri). Cea mai dorită întoarcere este aceea în anii lipsiți de griji, deoarece: „Copilăria, anotimpul fericirii,/ Neînțeleasă când o ai,/ Ea depășește frumusețea firii/ Și chiar și melodia unui nai.// Ea este suprema bucurie pe care o trăim/ În existența noastră limitată/ Și totuși ne‑nțeleasă pe deplin,/ Uitând că‑n viață o avem numai o dată.” (Copilăria).

Pe de altă parte, autorul recunoaște că se găsește la vârsta ca­rac­terizată prin regrete și tristeți, meditații și concluzii: „Dar după noap­tea aceasta voi tânji/ După ce timpul va mai trece/ Și‑a­du­ce­rile‑aminte mă vor copleși/ Dându‑mi fiorul unui gând bun, dar și rece.” (Noapte cu dor).

Ioan Hentea nu se poate autoportretiza în absența poeziei. Aceasta face parte din existența sa, din sine însuși, de aceea, pentru a se caracteriza ca individualitate, trebuie mai întâi să definească po­ezia: „Poezia e o stare,/ Nu e miere/ Și nici sare.// Ea te‑mbată,/ Te trezește/ Și apoi te procopsește.// Nu cu bani,/ Nici cu onoruri,/ Ci c‑o liniște deplină/ Și în suflet și‑n inimă,// Ba, mai mult,/ Îți dă o stare/ De lumină și candoare” (Poezia e o stare). Sursă a ech­i­li­bru­lui interior, dar și formă de exprimare a eului, poezia constituie pentru Ioan Hentea pastila zilnică de energie și optimism: „Ce mă mai ține încă viu/ Și‑mi stinge parcă necredința/ E lumea minunată‑a poeziei/ Care îmi întreține și speranța// Că totuși este și un Dincolo/ Pe care omenirea îl visează/ Și care îl stârnește oarecum pe om,/ Păstrându‑i și credința trează.// (...) Iar astfel între timp și spațiu/ Noi interpunem poezia,/ Pentru‑a scăpa de‑acel nesațiu/ Ce ne sufocă omenia.” (Lumea poeziei).

Pe de altă parte, așa cum deslușim din volum, vârsta senec­tuții este, în opinia poetului, aceea când existența concretă devine mai puțin pregnantă, prin raportare la viața interioară bogată. Dacă trupul suferă de diverse neputințe ori limitări, cugetul – mereu tânăr și neobosit! –, dublat de experiența de viață, obligă la atenta aple­ca­re înspre interior:„Un gând fugar, ce vine precum norul/ Dintr‑un senin de răsărit/ Mi‑aduce amintiri pline de dorul/ De cei plecați spre marele infinit.// Și‑mi vin întrebări fără de număr,/ „De ce?”‑uri fără de răspuns/ Și jalea mă face ca să sufăr/ Văzând ce multe‑s de nepătruns.// Oare chiar suntem ființe superioare?/ Cum încercăm să ne‑amăgim,/ Ori neștiința noastră ne umilește și ne doare/ Vă­zând cum alunecăm spre declin?” (Gânduri fugare). Viața spi­ri­tu­a­lă este mai bogată și mai intensă pentru seniorul ce consideră că: „E prea ușor, sau poate‑i greu/ Să îl iubești pe Dumnezeu/ Când te gândești ce mare e,/ Iar tu, un praf scăpat din El.// Iubirea pentru El e pentru tine,/ Căci, prin iubire, îți faci bine./ El este Unul, în marele Univers,/ Iar tu, o întâmplare în exces.” (Cugetări – Vise senine)

Chiar dacă Ioan Hentea vrea să dea senzația că meditația pe marginea existenței umane realizate în apusul vieții este ceva firesc, dar nu neapărat cu conotații negative, cugetarea este profundă, fiindcă profund și grav este obiectul ei: „Cugetând la rostul vieții,/ Într‑o zi lungă de vară,/ Văzui cum zburau sticleții/ Precum fluturii de seară.// (...) Oare viața‑i doar simțire/ Sau mai este și‑altceva?/ În spi­rit e nemurire,/ În materie iubire.// Acest dualism al vieții/ Ne face să cugetăm,/ Așa cum fac și poeții/ Ce ne pun să reflectăm// Și să zicem ca și ei:/ Viața este chiar frumoasă,/ Dacă știi ca s‑o tră­iești./ Altfel, este noroioasă/ Și te face s‑o detești.” (Simple cugetări)

Tristețea apăsătoare a iernii vieții răzbate în aproape fiecare pagină a cărții. Totuși, Pelerinajul în amintirile lui Ioan Hentea este o lectură luminoasă, agreabilă și sensibilă, ce provoacă lectorul la meditație, fie el la maturitatea deplină sau abia ieșit din adolescență!

Voichița Pălăcean‑Vereș