Unde se adapă fluturii

Unde se adapă fluturii
Autor: Voichița Pălăcean-Vereș
ISBN:978-606-8529-16-5
Colecţia: Proză
Număr pagini:200
Preţ:20
Voichița Pălăcean-Vereș
Voichița Pălăcean-Vereș

Confesiunea – amintire ca retorică

Volumul de povestiri Unde se adapă fluturii, semnat de cunoscuta prozatoare Voichiţa Pălăcean-Vereş, apărut la Editura Napoca Nova, 2013, reuneşte 15 povestiri ce se înscriu pe palierul confesiunilor, ca mărturisire a unor fapte trăite în mod nemijlocit, în contextual unghiului retoricii, luată ca artă de a convinge cititorul adus de autoare în faţa unor amintiri, ca imagine păstrată în memorie.

Practic, volumul poate fi considerat un roman, un corpus de puzzle ce articulează viaţa familiei Vaida, care îşi cumpără o casă şi un teren în arealul satului Ruginoasa, component al comunei Cuzăplac.

Cartea, având motto poezia Fără ţară de Octavian Goga, se deschide cu povestirea Bonus…bones, făcând aluzie la mormintele din livada cumpărată de Eric şi Lea, împreună cu fiul lor George.

Matur scris, volumul, ce vădește o mare precizie a stilului, este de extracţie analitică şi seamănă foarte bine cu tehnica pieselor lui Ibsen, aceea a reactivării trecutului, a aducerii lui în scenă pentru a-l supune prezentului. Întreaga carte cuprinde nuvele ce relatează întâmplăr le prin care trec protagoniștii pentru a reconstrui şi amenaja o casă veche cumpărată, împreună cu o ogradă şi livada în care dorm străbunii foștilor proprietari. În contextul negocierii preţului casei, preotul Nastur îşi povesteşte o parte din viaţă cu întâmplări petrecute pe când era medic veterinar la CAP-ul din sat: „– Eu, domnule, iubesc animalele! Prima dată, am fost medic veterinar, c-asta am vrut să mă fac de când eram copil. Am lucrat zece ani la ferma din Gilău înainte să mă duc la Seminar.

De nu trăiam pe vremurile alea, și-acuma tot doctor veterinar eram. Da´ comuniștii își băteau joc de zootehnie! N-aveam ce da de mâncare la animale. Ca să se poată ține pe picioare, le dădeam injecții cu calciu! Injecții în picioare, nu grăunțe sau fân să mănânce!... Când am fost criticat în ședința de partid de la C.A.P. că n-am grijă de vaci, m-am enervat și le-am zis-o de la obraz: «Păi, voi ce credeți, mă?! Că așa cresc vițeii, cu aer?! Credeți că treburile-s așa cum zic tovarășii de la județeana de partid și că ai productivitate la lapte, dacă umfli vacile cu calciu?! Aduceți-ne furaje, s-avem ce le pune-n iesle și dup-aia să veniți să ne criticați că nu ne facem planul și să ne sancționați că n-am respectat cotele de lapte contractate!». Drept răspuns, am fost chemat peste-o săptămână la prim-secretar, că îi raportase careva ce-am zis în ședință. Primu´ m-o amenințat că, de-mi mai moare măcar un vițel, mi-l impută și, de mai leapădă vreo vită, în pușcărie mă bagă!

În seara aia, m-am întors cătrănit acasă la părinți. »Eu nu mă mai duc la lucru, tată!», am zis.”

Odată cumpărată casa, cu morţi cu tot, încep relaţiile familiei Vaida cu vecini. În povestirea La noi!... constituie pentru autoare pretexul de a se documenta cu privire la aşezarea localităţii Ruginoasa, ceea ce o face pe autoare să studieze „Monografia judeţului Sălaj“ din 1972, să cerceteze harta iosefină a Transilvaniei din 1769-1773.

În timp, eroii au prilejul să-și cunoască vecinii şi mai ales vecinele, care “înţăpau” cu vorba noii sosiţi de la oraş, în vreme ce familia Vaida se străduiește să se integreze în noua comunitate sătească.

Povestirile din volumul Unde se adapă fluturii sunt confesiuni în care retorica amintirii fuzionează, însă fără cusur, căci amestecă stilul ca artă a relatării cu timpul epic, desigur din dorinţa de a face convingătoare reconstituirea, aşa cum descoperim în povestirea Facebook. George, fiul Leei și al lui Eric – aceștia sunt protagoniştii povestirilor – descoperă în timpul curăţeniei din casă o ladă de zestre pe capacul căreia se aflau notate datele de naştere ale copiilor propietarului de odinioară. Tânărul Vaida numește ineditul înscris strămoș al… Facebook-ului.

În fapt, toate povestirile din carte (Firicelul, Afaceri cu un bursier, Dar de suflet, Poveste de amor cu final tragic, “Mi-i şi mie văr“, Unde se adapă fluturii, Aşa vă trebe! Principiu, Deasupra, Grade, Soare pe un cer cu cenuşă, Acasă) narează întâmplări legate de renovarea unei case de vacanță şi de încercările de integrare a unei familii de orăşeni în comunitatea sătească. Narațiunile trebuie citite în fluxul unei conştiinţe învolburate, cu dragoste de pământ, prinse între patetism şi toleranţă, între freamătul incendiar – când aşteaptă topograful împreună cu preotul Nastur Iuliu, de unde nu lipseşte doamna Mârzan, bine portretizată în Firicelul – nuvela ce are în centru… prima plantă crescută în grădina familiei Vaida, importalizată pe telefonul mobil. Naratorul, care e şi erou al evenimentelor, trăieşte o experienţă hotărâtoare, ce pune în alţi termeni adaptarea orăşeanului, născut şi crescut la oraş, în comunitatea sătească care are alte obiceiuri şi mentalităţi – descoperim în Poveste de amor cu final tragic:

„Lea Vaida depunea, anume pentru el, arogantul cocoșel, coji de pepene verde, frunze ofilite de salată, resturi de pâine, coji de castravete și de ceapă verde, să aibă ce mânca atunci când ei se găsesc în oraș. Iar el se îndestula zile în șir la acest ospăț al cărui singur invitat era.

Acum, că l-a prins în flagrant delict și știe că el este responsabil pentru prăpădul din stratul de ceapă, doamna a schimbat foaia. Nu-i mai vorbește cu duioșie, dimpotrivă, percepe răutate în gla-sul aceleia când îl interpelează: «Mai vrei ceapă, dragule? Vai, ce tocană gustoasă vei fi!».

– No, doamnă, dacă-i așa, io-l tai!, promite Nica Mânzan, ca să-și împace vecina.

Lea se dezmeticește. – Oh, nu! Cum să-l tăiați?!

Pe de-o parte, știe că tot așa a zis și despre Tomiță tanti după ce a furat o bucată de carne din oală, c-o să-l omoare cum o pune mâna pe el; totuși, după ce i-a trecut supărarea, motanul s-a putut plimba fără griji prin ocol, fără a-l paște vreun pericol din partea stăpânei. Pe de altă parte, Leei îi este clar că bietul cocoșel ar putea deveni, extrem de ușor, victimă în următorul măcel făcut în beneficiul lui Viorel. De-aceea repetă:

– Oh, nu! Vă rog să nu-l tăiați! Nu mi-l tăiați pe… Cepulică!

Realizează imediat că numele ce i l-a dat nu-i tocmai fericit și că va da, astfel, prilejul bărbaților din familie s-o ironizeze pentru ca-lamburul involuntar. Era cât pe ce să-i zică «Fripturică» – doar așa-l botezaseră Doru și George – și, astfel, ar fi împins-o pe bătrână în direcția greșită, adică exact într-acolo unde Lea n-ar fi dorit să se ajungă.

– Poate nu-l tai… Tică zice că puiu´ ăsta o să fie un cocoș bun…, că deja cântă și se ia la harță cu-ăla bătrân…

– Vedeți?! Știți şi dumneavoastră că este special…de-aia mi-e mie drag…

După două săptămâni, la revenirea la casa de vacanță, Lea Vaida are senzația că lucrurile nu sunt tocmai în regulă. Ceva nu e la locul său, însă nu realizează ce lipsește, până n-o aude pe vecină strigându-i de peste gard:

– No, doamnă, puteți sta liniștită cu grădina, nu v-o mai strică nime´; l-am tăiat ieri pe Cepulică-al dumneavoastră!”Am citat din”Poveste de amor cu final tragic “.

Naraţiunile din carte sunt un caleidoscop de depoziţii, prinse în şuvoiul rapid al rememorărilor, fiind acte de exorcism trăite cu febrilitate şi sub tensiunea momentului, constituind o încercare de eliberare, de purificare, prin adaptarea la viaţa arhaică a satului românesc contemporan şi prin spovedania făcută înaintea cititorului.

Povestirile sunt broderii foarte fine de fragmente confesive, adaptate la situaţiile şi personajele evocate, încărcate de autenticitate, când se aplică vieţii din Ruginoasa; ele constituie prilejul reflexivității, fiind cu totul aureolate de o puternică notă morală şi de iubirea faţă de familie, moşie şi satul ardelean. Naraţiunile sunt scrise în stilul concis, sentenţios al reflecţiei înfrigurate:

„– Ce bine-ar fi de am cunoaște un entomolog…, ne-ar putea explica de ce au venit aici toți…, spune pentru sine Eric.

– Știu eu de ce au venit!, țipă la fel de veselă Manuela. Uitați-vă! Totul în jur e pârjolit, doar aici, în grădină, pământul e umed… S-au adunat să bea apă!...

Emoționată până la lacrimi, cu privirile ațintite pe tabloul incredibil desfășurat înaintea lor, Lea rostește cu glas tremurat:

– Aici este… raiul nostru personal… E raiul… tuturor vietăților… Aici, la noi, e-atâta frumusețe! E locul unde… suntem fericiți!… E locul incredibil... unde… vin să se adape fluturii…” (Unde se adapă fluturii).

Cartea se încheie cu povestirea Acasă, în care descoperim poezia dragostei pentru glia străbună.

„– De i-or fi spunând ruginoșenii pieptărușului pasărea-plugului, în loc de coadă-roșie?, întreabă visător Eric, deși cunoaște răspunsul, i l-a dat tanti Nuța: «C-asta-i prima pasăre ce apare când ies oamenii-n câmp..., umblă după plug și caută semințe».

– Suntem un neam de truditori ai gliei, cum spunea Goga, ... un popor de plugari, «urziți din lacrimi și sudoare», Puiule. Alte neamuri au pasărea-liră, pasărea-paradisului...

Nu se zărește țipenie de om. Ca anul trecut la Sfânta Maria, când, după plecarea sătenilor în pelerinajul organizat de părintele Andrei la Mănăstirea Strâmba, au resimțit acut senzația că au rămas singurii oameni de pe pământ, și acum soții Vaida au sentimentul că numai ei tulbură pacea locului. Cam așa trebuie să se simtă vecinii lor Mânzan în fiecare zi; până vin ei, vineri la amiază, bătrânii n-au pe nimeni în preajmă, numai case goale și pustii. Nuța și Nicuță sunt la o aruncătură de băț, peste drum de ei locuiește Tița și un pic mai în sus Neli, și ea înconjurată numai de locuințe abandonate sau vizitate rareori. Tică Mânzan și nevasta lui au preluat sarcina de-a se îngriji de toate casele fără locuitori permanenți de la intrarea în sat până la biserică.

Din acest motiv, au în bucătăria joasă unde dorm un cui mare, de care atârnă cheile de la porțile vecinilor. «Stăpânul Cheilor» l-a numit Eric într-o zi pe nea Tică vorbind cu ai lui, impresionat de gravitatea cu care septuagenarul – asemenea lui Frodo al lui J.R.R. Tolkien în momentul când i s-a încredințat prețiosul obiect menit a-i salva specia – a preluat cheia de rezervă de la poarta lor nouă, încuiată cu yală.”

E mult fast emoțional, multă lumină în prozele Voichiţei Pălăcean-Vereş şi mai ales multă poezie în descrieri; în povestirile sale, fuzionează o sensibilitate fragilă şi o percepţie inflamată de melancolii secrete. Acest nou volum o aşează pe autoare în galeria celor mai bune prozatoare contemporane din Transilvania.

Al.Florin Ţene